Negândit - Andreea Dan

Pentru fiecare clipă aș mai cere încă una.
E prea puțin un singur picur
Într-o ploaie torențială...
În care ai vrea să rămâi prinsă până la un apus de cer
Și chiar când ploaia nu mai e
Să îmi fie dor sa fie acolo, deasupra creștetului mei.
Așa ploaie ar putea fi în fiecare seară cu lună
Sau cu stele făr de lună
Sau cu umbre făr de stele, făr de lună.
Mi-ar fi de ajuns să realizez că vreau doar ploaia
Cu picuri calzi, care să mă cuprindă precum mantaua,
Unui sărut prelung în noapte.
Vreau sticleți de fiori pe interiorul pielii ce mă înconjoară,
Vreau ceva simplu,
Nu ca odinioară.
Și chiar dacă acel simplu poate nu va fi de ajuns, nu va fi etern,
Poate nu va fi doar un alt capitol trecător și uitat de timp
Vreau acel ceva simplu,
Ce îmi aburește mințile precum candelele arse de foc,
A cărui urme rămân întipărite pe acel suport.
Și chair dacă timpul le va da jos cândva, poate niciodată,
Ele vor rămâne o tipăritură consacrată
Și chiar daca poate, poate mă repet și am mai zis,
Nu va fi etern, nu va fi totul Paradis,
Vreau acest moment și îl vreau cu tine
Pentru ca momentul ăsta a fost făcut numai pentru și alături de tine.

Scrisoare de bun rămas - George Tarnea

Iubito, câta lume între noi
Numărători de ploi, din doi în doi
Și dintr-un ochi de dor necunoscut,
Câte zăpezi pe buze ne-au crescut...
Ascultă-mă și lasă-mă să strig
Mi-e frică de-ntuneric și de frig
Și nu mai vreau să știu până la sfârșit
Cine-a iubit frumos, cine-a greșit.
Cine-a facut spre noapte primul pas
Cine-a plecat din joc, cine-a ramas
Cine și-a smuls pereții rând pe rând
Cine s-a-ntors mereu cu ziua-n gând
Cine a pierdut și cine a câștigat
De toate înlănțuit sau dezlegat
Cine-a crezut mai mult în celălalt
Sub cerul prea străin și prea înalt
Când am să uit cum sună glasul tău,
Decât tăcerea, ce-mi va fi mai rau
Și cum să pot sub stele înnopta
Când nu mai simt ce-nseamnă umbra ta?
Numărători de ploi din doi în doi
Iubito, câtă lume între noi.

Cântec - Nichita Stănescu

E o întămplare a ființei mele

și-atunci, fericirea dinlăuntrul meu

e mai puternică decât mine, decât oasele mele,

pe care mi le scâșnești într-o îmbrățișare

mereu dureroasă, minunată mereu.

Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte

lungi, sticloase, ca niște dălți ce desprt

fluviul rece de delta fierbinte,

ziua de noapte, bazaltul de bazalt.

Du-mă, fericire, în sus, și izbește-mi 

tâmpla de stele, până când

lumea mea prelungă și în nesfârșire

se face coloană sau altceva

mult mai înalt, și mult mai curând.

Ce bine că ești, ce mirare că sunt!

Două cântece diferite, lovindu-se, amestecându-se,

două culori ce nu s-au văzut niciodată,

una foarte de jos, întoarsă spre pămând,

una foarte de sus, aproape ruptă

în înfrigurata, neasemuita luptă

a minunii că esti, a-ntâmplării că sunt.