Negândit - Andreea Dan

Pentru fiecare clipă aș mai cere încă una.
E prea puțin un singur picur
Într-o ploaie torențială...
În care ai vrea să rămâi prinsă până la un apus de cer
Și chiar când ploaia nu mai e
Să îmi fie dor sa fie acolo, deasupra creștetului mei.
Așa ploaie ar putea fi în fiecare seară cu lună
Sau cu stele făr de lună
Sau cu umbre făr de stele, făr de lună.
Mi-ar fi de ajuns să realizez că vreau doar ploaia
Cu picuri calzi, care să mă cuprindă precum mantaua,
Unui sărut prelung în noapte.
Vreau sticleți de fiori pe interiorul pielii ce mă înconjoară,
Vreau ceva simplu,
Nu ca odinioară.
Și chiar dacă acel simplu poate nu va fi de ajuns, nu va fi etern,
Poate nu va fi doar un alt capitol trecător și uitat de timp
Vreau acel ceva simplu,
Ce îmi aburește mințile precum candelele arse de foc,
A cărui urme rămân întipărite pe acel suport.
Și chair dacă timpul le va da jos cândva, poate niciodată,
Ele vor rămâne o tipăritură consacrată
Și chiar daca poate, poate mă repet și am mai zis,
Nu va fi etern, nu va fi totul Paradis,
Vreau acest moment și îl vreau cu tine
Pentru ca momentul ăsta a fost făcut numai pentru și alături de tine.

Scrisoare de bun rămas - George Tarnea

Iubito, câta lume între noi
Numărători de ploi, din doi în doi
Și dintr-un ochi de dor necunoscut,
Câte zăpezi pe buze ne-au crescut...
Ascultă-mă și lasă-mă să strig
Mi-e frică de-ntuneric și de frig
Și nu mai vreau să știu până la sfârșit
Cine-a iubit frumos, cine-a greșit.
Cine-a facut spre noapte primul pas
Cine-a plecat din joc, cine-a ramas
Cine și-a smuls pereții rând pe rând
Cine s-a-ntors mereu cu ziua-n gând
Cine a pierdut și cine a câștigat
De toate înlănțuit sau dezlegat
Cine-a crezut mai mult în celălalt
Sub cerul prea străin și prea înalt
Când am să uit cum sună glasul tău,
Decât tăcerea, ce-mi va fi mai rau
Și cum să pot sub stele înnopta
Când nu mai simt ce-nseamnă umbra ta?
Numărători de ploi din doi în doi
Iubito, câtă lume între noi.

Cântec - Nichita Stănescu

E o întămplare a ființei mele

și-atunci, fericirea dinlăuntrul meu

e mai puternică decât mine, decât oasele mele,

pe care mi le scâșnești într-o îmbrățișare

mereu dureroasă, minunată mereu.

Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte

lungi, sticloase, ca niște dălți ce desprt

fluviul rece de delta fierbinte,

ziua de noapte, bazaltul de bazalt.

Du-mă, fericire, în sus, și izbește-mi 

tâmpla de stele, până când

lumea mea prelungă și în nesfârșire

se face coloană sau altceva

mult mai înalt, și mult mai curând.

Ce bine că ești, ce mirare că sunt!

Două cântece diferite, lovindu-se, amestecându-se,

două culori ce nu s-au văzut niciodată,

una foarte de jos, întoarsă spre pămând,

una foarte de sus, aproape ruptă

în înfrigurata, neasemuita luptă

a minunii că esti, a-ntâmplării că sunt.

Totuși, iubirea - Adrian Păunescu

Și totuși există iubire
Și totuși există blestem
Dau lumii, dau lumii de știre
Iubesc, am curaj și mă tem.

Și totuși e stare de veghe
Și totuși murim repetat
Și totuși mai cred în pereche
Și totuși ceva s-a-ntâmplat.

Pretenții nici n-am de la lume
Un pat, întuneric și tu.
Intrăm în amor fără nume
Fiorul ca fulger căzu.

Motoarele lumii sunt stinse
Rețele pe căi au căzut
Un mare pustiu pe cuprins e
Trezește-le tu c-un sărut.

Acum te declar Dumnezee
Eu însumi mă simt Dumnezeu
Continuă lumea femeie
Cu plozi scriși în numele meu.

Afară roiesc întunerici
Aici suntem noi luminoși.
Se ceartă-ntre ele biserici
Făcându-și același reproș.

Și tu și iubirea există
Și moartea există în ea
Îmi place mai mult când ești tristă
Tristețea, de fapt, e a ta.

Genunchii mi-i plec pe podele
Cu capul mă sprijin de cer,
Tu ești în puterile mele,
Deși închiziții te cer.

Ce spun se aude aiurea
Mă-ntorc la silaba dintâi.
Prăval peste tine pădurea
Adio, adică rămâi.

Și totuși există iubire
Și totuși există blestem
Dau lumii, dau lumii de știre
Iubesc, am curaj și mă tem.

Iubita mea, ți-am cumpărat un munte - Adrian Păunescu

Iubita mea, ți-am cumpărat un munte
Am fost la târg, dar nu l-am luat pe bani
Are păduri și râuri și o punte 
În vârstă de un milion de ani...

Ți l-am adus în brațe pân' la poartă 
E minunat și piatra lui e grea,
Comerțul ambulant cu munți se poartă...
Dar unde-ai să-l așezi, iubita mea?

Ce munte colosal, un munte straniu
Cu porci mistreți ce cântă-n coruri: jir!
Iar în adânc sunt staturi de uraniu
Și-am dat puțin pe el... un chilipir...

Iubita mea, gătește marea vale
În care să-l aduc și să-l răstorn
Și-apoi la nunta regăsirii sale
Să cânt ca vânător al lui din corn...

Iubita mea, ți-am cumpărat un munte
Să faci cu el ce-i ști și ce vei vrea,
Eu mă retrag în peșteri muribunde
Că am uitat să-ți mai șoptesc ceva:
Am dat pe acest munte viața mea!

Din marele bazar cu amănunte
Plătind cu viața tot ce scump era,
Iubita mea, ți-am cumpărat un munte...
Păcat că n-o să-ncapă-n lumea ta.

Iubesc ploaia! - Nichita Stănescu

Iubesc ploaia nebună ce vrea
Să cadă, să doară, să fie doar ea,
La masa aceluiași hol ruginit,
Când nimeni nu cere răspunsul primit,
S-o vreau ca să stea !

E obsesivă chemarea ce-mparte nevoi
Deasupra la toate să ploaie pe noi,
Când stropii cei grei se dau rătăcind
De-a valma în cer, și cad împietrind
Bezmetici și goi !

E ploaia pe geamuri ce cade strident,
Stau singur la geam și totuși absent
Când nimeni nu cere privirii reper,
Nu zic la nimeni, nici mie, că sper
Un soare prezent !

Mari picuri de nuntă stropesc apăsat
Cămașa de mire, Pământu-mpărat
Stă singur la masă, nuntași-s plecați,
Tomnatici și grei, de vânturi luați
Săruturi răzbat !

De-i ploaie aceia, ce-alunecă fin
Cu picurii reci mă cheamă să vin,
Trecând peste toate, să-mi spună ce vrea
Iubesc ploaia nebună așa cum e ea,
De crede-n destin !

Cuplu - Ana Blandiana

Unii te văd numai pe tine,
Alții mă văd numai pe mine,
Ne suprapunem atât de perfect
Încât nimeni nu ne poate zări deodată
Și nimeni nu îndrăznește să locuiasca pe muchia
De unde putem fi văzuți amândoi.
Tu vezi numai luna,
Eu văd numai soarele,
Tu duci dorul soarelui,
Eu duc dorul lunii,
Stăm spate în spate,
Oasele noastre s-au unit de mult,
Sângele duce zvonuri
De la o inimă la alta.
Cum esti?
Dacă ridic brațul 
Și-l întind mult înapoi,
Îți descopăr clavicula dulce
Și, urcând, degetele îți ating 
Sfintele buze,
Apoi brusc se-ntorc și-mi strivesc
Până la sânge gura.
Cum suntem?
Avem patru brațe să ne apărăm,
Dar eu pot să lovesc numai dușmanul din fața mea
Și tu numai dușmanul din fața ta,
Avem patru picioare să alergăm,
Dar tu poți fugi numai în partea ta
Și eu numai în cealaltă parte.
Orice pas e o luptă pe viață și pe moarte.
Suntem egali?
Vom muri deodată sau unul va purta,
Încă o vreme,
Cadavrul celuilalt lipit de el
Și molipsindu-l lent, prea lent, cu moarte?
Sau poate nici nu va muri întreg
Și va purta-n eternitate
Povara dulce-a celuilalt,
Atrofiată de vecie,
Cât o cocoașă,
Cât un neg...
Oh, numai noi cunoaștem dorul
De-a ne putea privi în ochi
Și-a înțelege astfel totul,
Dar stăm spate în spate,
Crescuți ca doua crengi
Și daca unul dintre noi s-ar smulge,
Jertfindu-se pentru o singură privire,
Ar vedea numai spatele din care s-a smuls
Însângerat, înfrigurat,
Al celuilalt.